Putem fi blânzi și cu noi înșine? Aproape tot ce am citit despre blândețe o descrie ca pe o virtute care se manifestă în raport cu Celălalt; blândețea ca mod de a fi cu propria persoană intră rareori în discuție.
Dacă ne uităm în spatele cortinei, vedem că mulți oameni suferă — și își provoacă suferință — prin lipsa de blândețe pe care o manifestă față de ei înșiși.
„Ceea ce azi numim depresie este una dintre modalitățile majore în care ne negăm nevoia de blândețe.”
Anne Dufourmantelle
Vocea critică, stima de sine scăzută, perfecționismul, lipsa de curaj pot fi toate manifestări ale lipsei de blândețe față de noi înșine.
Cum ar arăta viața noastră interioară dacă am refuza să ne sporim suferința — care oricum este imanentă vieții — și ne-am putea sprijini pe propria blândețe? Cum ar fi să știm că vom fi blânzi cu noi tocmai atunci când avem cel mai mult nevoie: când ne îndoim de reușita unui proiect, când eșuăm, când suntem respinși sau abandonați?
„Compasiunea înseamnă a suferi din cauza suferinței altuia; blândețea este însă refuzul de a produce sau de a spori această suferință. Generozitatea vrea să facă bine altuia; blândețea refuză să-i facă rău. […] Blândețea este mai presus și de compasiune, pentru că anticipează, pentru că nu are nevoie de vreun semn de durere care să o pună în mișcare.”
André Comte-Sponville
Distincția între compasiune și blândețe mi s-a părut importantă. Compasiunea apare în prezența suferinței; blândețea e deja acolo, fără să se fi produs vreun necaz — un înveliș psihic protector care ne poartă de grijă. Compasiunea față de propria persoană este oricum greu de pus în joc, cu atât mai mult cu cât ar trebui să apară în urma unei suferințe, așa cum se vede deseori în terapie. Iar asta face ca nevoia de blândețe interioară să fie cu atât mai mare.
Ca să putem fi blânzi, cu noi și cu ceilalți, este nevoie să ne întoarcem către copilărie?
„Blândețea aparține copilăriei. Este numele său secret. Nu am putea supraviețui copilăriei fără blândețe, deoarece totul în copilărie este vulnerabil, expus, foarte acut, într-un fel violent și crud, astfel încât blândețea este o precondiție. Nu ne recuperăm după copilărie fără să alegem viața, în mod conștient, a doua oară. Într-un anumit sens, copilăria este toată traumatică, nu pentru că este tragică, ci pentru că atinge realitatea doar prin percepție și sensibilitate.”
Anne Dufourmantelle
Poate fi un exercițiu terapeutic interesant: în ce fel s-ar uita la noi varianta noastră de la patru ani, dacă ar vedea cum ne purtăm cu noi înșine, dacă ar auzi cum ne vorbim uneori în forul interior și cum ne judecăm pentru cele mai mici greșeli?
Citind despre blândețe, mi-am adus aminte de Mîșkin din Idiotul lui Dostoievski și de un articol pe care îl recomand din când în când în terapie. Se încheie așa:
„Cine, dintre întâlnirile noastre, e un om bun fără rest? Dacă există, îl urmăm ca pe un model? Îl tratăm diferit? Îl protejăm, la nevoie, de spaimele celorlalți? Sau îl considerăm idiot?”
Oare cineva care ar fi blând și cu el însuși ar fi tot un Idiot?
„Blândețea este invincibilă.”
Marcus Aurelius
„Blândețea este numele unei emoții căreia i-am uitat numele, venind dintr-o perioadă când oamenii nu erau încă separați de elemente, de animale, de lumină, de lumea spirituală.”
Anne Dufourmantelle
Mergând pe urmele istorice ale cuvântului, găsim mai multe nume pentru blândețe: în latină, dulcis desemnează toată blândețea posibilă — armonia unei melodii, frumusețea unui lucru, dulceața unui fruct; suavitas este varianta ei spirituală, forma divină.
Dacă suntem tentați să vedem blândețea doar ca bunătate sau ca pe o formă de moliciune, greșim.
„Aristotel face din blândețe o virtute în sine, reprezentând calea de mijloc între cele două defecte care sunt irascibilitatea și moliciunea: omul blând se află la mijloc, între cel coleric, dificil și sălbatic, și «cel servil și neghiob, din cale afară de impasibil, de placid».”
André Comte-Sponville
În cele din urmă, blândețea este apanajul unei persoane puternice, care știe că poate fi blândă dintr-o alegere — nu din frica de conflict, nu de teama de a-l supăra pe celălalt și nu pentru că nu are forța de a face lucrurile altfel.
„Deoarece are diferite grade de intensitate, deoarece este o forță simbolică și pentru că are putere transformativă asupra lucrurilor și persoanelor, este o putere.”
O idee greu de digerat este că omul blând are și capacitatea de a fi crud, brutal, nedrept, dar alege să nu fie. Iar dacă privim blândețea ca pe o virtute, înseamnă că ea trebuie exersată tocmai în situațiile dificile, acolo unde ne-ar fi fost mai la îndemână să folosim forța sau violența ca să ajungem la soluțiile dezirabile pentru noi.
Motivația pentru blândețe poate fi înțeleasă și așa:
„A fi blând cu obiectele și cu ființele înseamnă a înțelege că sunt incomplete, că sunt fragile, că sunt imature, că sunt stupide. Înseamnă a nu vrea să adaugi suferință, excludere, cruzime și a inventa un spațiu pentru sensibilitatea umană, pentru o relație în care celălalt să-și accepte propria slăbiciune sau faptul că ne poate dezamăgi.”
Anne Dufourmantelle se întreabă însă:
„Există blândețe pură? Ar avea blândețea vreo valoare dacă nu ar include și brutalitatea? În fapt, fără ca individul să aibă opțiunea de a trece în extrema opusă, ar mai fi blândețea o alegere? Nu s-ar transforma într-un sacrificiu sau într-o deficiență psihologică?”
Mi se pare un avertisment blând față de complexul salvatorului din noi — sau față de tendința de a întoarce și celălalt obraz atunci când lucrul acesta nu este folositor nimănui.
Citind despre blândețe, am descoperit că are de-a face cu multe subiecte importante și pentru psihoterapie, deși le depășește: cu vulnerabilitatea, cu compasiunea, cu iertarea, cu acceptarea, cu limitele, cu ascultarea, cu schimbarea și cu viața cu sens pe care ne-o dorim.
Cel mai mult m-a atins însă ideea că blândețea este inadmisibilă.
„Blândețea este tulburătoare. O dorim, dar este inadmisibilă. Când nu sunt disprețuiți, cei blânzi sunt persecutați sau sanctificați. Îi abandonăm pentru că blândețea, ca putere, ne arată realitatea propriei vulnerabilități.”
Anne Dufourmantelle
Iar dacă e atât de greu de admis la ceilalți, poate că întrebarea de la început capătă altă greutate: cât de blânzi suntem în stare să fim cu noi înșine?