Nu putem avea o discuție despre libertate, frica de libertate, responsabilitate și autenticitate dacă nu asumăm, cumva împotriva discursurilor moderne din știință, că există liber-arbitru. Nu o să reiau aici toată discuția despre liber-arbitru din prezent, doar am să menționez că nu sunt adeptul unei variante a liberului arbitru absolut, nu cred că avem o libertate absolută în ceea ce privește deciziile noastre, dar nu suntem nici marionete genetice sau contextuale. Poziția de pe care pornesc este una compatibilistă, există o doză de liber-arbitru în măsura în care există și determinare, nici una dintre ele nu este absolută.
Libertatea este importantă în măsura în care doar în prezența ei ne putem pune problema fericirii, a responsabilității personale în ceea ce privește împlinirea proprie și aspirația la o viață care să reflecte deciziile noastre, o viață autentică. În absența libertății nu avem de ce să reflectăm la felul în care este viața noastră, ce merită să ne dorim și în ce măsură acele decizii pe care le avem de luat sunt în mâna noastră.
Ceea ce întreprindem și experimentăm ar trebui să ne crească gradul de libertate în raport cu evenimentele exterioare sau interioare. Exercițiul clasic din terapie (ACT – choice point) presupune o axă cu două capete și o întrebare constantă care poate fi adaptată fiecărui obiectiv în parte; în cazul de față întrebarea ar fi „Ceea ce fac acum mă apropie de a fi o ființă mai liberă sau îmi scade gradul de libertate?”
Două exemple, unul mai concret și unul mai abstract.
- În măsura în care am o dependență de jocuri de noroc întrebarea ar fi „Atunci când pariez fac pași către a deveni o persoană independentă sau mă îndepărtez de acest obiectiv?”
- Analiza reprezentărilor. Dacă nu am obișnuința de a-mi observa fluxul mental, de a observa gândurile pe care mintea mea le gândește în mod constant, este mai puțin probabil să îmi pun întrebări legate de gradul de libertate pe care îl am față de ele. Însă, având acest exercițiu, aș putea să mă întreb „Ceea ce gândesc acum mă apropie de a fi o ființă mai liberă sau îmi scade gradul de libertate?”
Frica de libertate
Libertatea nu este o valoare absolută și nu putem presupune că toată lumea își dorește să fie liberă. Mergând pe urma lui Erich Fromm putem să observăm că aspirația la libertate este însoțită de frica de libertate, de o declinare discretă a libertății pentru alegerile noastre. Libertatea de a alege înseamnă în același timp responsabilitate și confruntarea cu posibilitatea ca alegerea noastră să fie greșită. „Libertatea, deși i-a oferit independență și raționalitate, în același timp l-a izolat, creându-i prin aceasta o stare de angoasă și de slăbiciune. Această izolare este de nesuportat, iar alternativa cu care este confruntat este fie să fugă de povara acestei libertăți către noi dependențe și supuneri, fie să înainteze către realizarea deplină a libertății pozitive care se bazează pe unicitatea și individualitatea omului.”
Fromm spune că avem mai multe strategii prin care încercăm să fugim de propria libertate:
- Autoritarismul – tendința de a renunțare la independența propriului eu individual și de contopire a eului cu cineva sau ceva din afara lui, cu scopul de a căpăta forța care îi lipsește. Cel mai adesea facem asta când aderăm la ideologii care ne promit că ne vor duce pe drumul cel bun și că vom fi fericiți dacă cedăm puterea. Se întâmplă acest joc deseori în relația dintre părinte și copil, acolo unde părintele este dispus să îi ofere totul copilului ”Totul cu excepția unui singur lucru: dreptul de a fi liberi și independenți.” Autoritarismul vine în două variante, ca supunere sau ca tendință de a-i domina pe ceilalți.
- Distructivitatea. Este ceea ce numim deseori în limbaj modern autosabotare ”este o fugă de sentimentul insuportabil al neputinței, deoarece acesta are ca scop îndepărtarea tuturor obiectelor cu care individul trebuie să se compare.”. Comportamentul distructiv se poate îndrepta către exterior, prin complicitatea la propriile eșecuri, sau poate deveni agresivitate împotriva eului, cum o numește Dietmar Stiemerling în cartea Zece abordări psihoterapeutice ale depresiei.
- Conformismul de automat. Acesta, cred că, este cel mai întâlnit mod de a fugi de propria libertate. ”Individul încetează să mai fie el însuși; el adoptă în întregime tipul de personalitate oferit de modelele culturale; așadar, devine exact ca toți ceilalți și așa cum se așteaptă ceilalți să fie. (…) Dar prețul pe care îl plătește este totuși mare, acesta este pierderea eului său.” Atât timp cât alegerile noastre sunt similare cu ale celor din jur suntem un pic mai la adăpost de anxietatea existențială, putem dormi mai liniștiți știind că alegerile noastre ne așează în rândul lumii, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu ne pun în rand cu noi înșine.
Atunci când evităm responsabilitatea și libertatea, de fapt ajungem să fugim de o viață pe care să o putem numi a noastră, trăim cu ceea ce psihanaliza numește sine fals, iar Heidegger o vedea ca fiind unul dintre modurile de a fi ale Dasein-ului.
”Fiecare este precum celălalt”
Problema libertății și a autenticității este foarte frumos pusă de Costică Brădățan în cartea A muri pentru o idee – Despre viață plină de primejdii a filosofilor, unde descrie Moartea lui Ivan Ilici, din nuvela cu același nume a lui Lev Tolstoi, din perspectiva filosofiei lui Heidegger. ”În mod obișnuit, crede Heidegger, noi nu suntem noi înșine: trăim într-o stare de alienare. Gândim cum „se” gândeşte, ne îmbrăcăm cum „se“ îmbracă lumea, în general trăim cum „se” trăieşte. „Dasein-ul – spune Heidegger – se află sub autoritatea celorlalți.” Propriu-zis, „el însuşi nu este; fiinţa i-a fost confiscată de către ceilalți. Bunul-plac al celorlalți dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului”. El este jucăria impersonalului „se”, și ca atare nu-și aparține. „<<Fiecare dintre noi» [man selbst] aparţine celorlalți și le consolidează puterea.” Ceilalți sunt aici o masă indistinctă, o entitate fără chip și nume. I-am întreba zadarnic cine sunt cu adevărat: „«Cine>>-le nu este nici cutare și nici cutare, nici «fiecare dintre noi», nici câțiva și nici suma tuturor. «Cine>>-le este neutrul, impersonalul «se» [das Man]”. Impersonalul „se” este aproape oricine şi nimeni în particular. El poate fi imitat şi înlocuit la nesfârşit. Dacă vreunul dintre ei îşi dă duhul, un altul îi ia locul imediat. Nimeni nu va remarca deosebirea, fiindcă nu există deosebire: „fiecare altul este precum celălalt”
Acest fel de a trăi, cu avantajele și dezavantajele lui, este unul dintre inamicii libertății, atunci când trăim cum se trăiește, dar fără ca noi să fi reflectat și să fi ales acel stil de viață, de fapt nu trăim.
În timp ce, a trăi o viață în care libertatea este importantă, presupune un nivel de responsabilitate constant, nu mai putem să dăm vina pe ceilalți pentru acțiunile noastre sau să așteptăm să se schimbe ei ca să facem și noi pașii necesari către schimbare. Procesele de consiliere, psihologică sau filosofică, ar trebui să aibă în vedere exact această autonomie, îngrijirea și încurajarea ei, pe de-o parte, și blocarea fugii de libertate și responsabilitate, pe de alta parte.
Când este libertatea o plăcere și când este o povară?
Mi se pare greu de stabilit care sunt libertățile pe care ni le dorim și care sunt cele de care fugim. În mod uzual ne dorim să luăm deciziile care sunt mici, cele de zi cu zi, însă ne este frică de deciziile capitale, cele care ne pot hotărî viața pe termen lung.
Libertatea (de a alege) între hedonism și datorie.
În mod automat deciziile noastre sunt îndreptate spre obținerea confortului și evitarea durerii, a disconfortului. Însă suntem liberi atunci când ne raportăm la decizii în acest fel? Spune la un moment dat Socrate în Phaidros că ”Există, vezi bine, rele de tot soiul, însă pesemne că vreun zeu a amestecat în cele mai multe dintre ele plăcerea de o clipă.”. Asta mă face să mă gândesc că de cele mai multe ori libertatea noastră este de fapt una negativă, de a renunța la ceea ce ne aduce satisfacție de moment și de a alege ceea ce reprezintă de fapt datoria noastră, față de noi sau ceilalți.