„Ne chinuim mai mult cu închipuirea decât cu viața adevărată” ne avertizează Seneca.
Așezând cauza suferinței preponderent în mintea noastră, nu în lumea exterioară, ne transferă o parte din responsabilitatea propriei suferințe și demonstrează o capacitate de observare profundă a psihicului uman. Seneca nu explică exact de ce facem asta, dar constată că printre motivele pentru care suferim „unele ne chinuiesc mai mult decât trebuie, altele ne chinuiesc mai devreme decât trebuie, altele ne chinuiesc, deși n-ar trebui deloc. Noi sau ne sporim durerea, sau ne-o creăm singuri, sau ne-o facem mai înainte de vreme” Nu spune nimic despre suferințele pe care le-am avea pe bună dreptate, însă ne avertizează că suntem deseori părtași la propria durere, fie pentru că o prelungim, o anticipăm inutil sau o creăm din nimic.
În același timp, încearcă să ne încurajeze – o atitudine rară pentru un stoic – și să ne îndemne să ne gândim și la posibilitățile favorabile. „Așadar, pune în balanță speranța și frica, iar când ești în cumpănă, apleac-o în favoarea ta: crede ceea ce-ți place mai mult.” Spre deosebire de alte scrisori când tonul este sobru și uneori catastrofal, aici Seneca pare hotărât să ne facă să privim fricile cu ușurință și să ne „înfrânăm teama prin speranță.” Obiectivul este, după cum ne spune el însuși, să câștigăm timp în fața necazurilor sau să evităm suferințele care, oricum, poate nu se vor întâmpla niciodată. Aici este mai aproape de școala lui Epicur, pe care îl și citează la finalul scrisorii. Îl sfătuiește pe Lucilius să observe oamenii din jurul său și să învețe din comportamentul lor: „Gândește-te apoi că cei mai mulți dintre oameni, chiar dacă nu au vreun necaz și nici nu-s siguri că vor avea, sunt mereu în fierbere și agitație.”
Totuși, după ce îi sugerează lui Lucilius, și prin el nouă, să fie optimist în fața evenimentelor vieții, Seneca revine la o formă de stoicism mai autentic și recunoaște că până acum și-a oferit „leacuri” mai blânde, hotărând acum să recomande altele mai „amare”. Îi prescrie așadar o doză de stoicism bazată pe premeditatio malorum: „Să spună altul: Poate că nu va veni. Tu spune: Și ce dacă vine? Vom vedea cine va învinge. Poate că acesta este norocul meu și un astfel de final va aduce onoare vieții mele.”
În acest moment, filosoful este sfătuit să se confrunte cu destinul, dacă acesta îl provoacă, și să-l înfrunte cu o doză de curiozitate. O astfel de atitudine este necesară nu doar pentru a înfrunta suferința vieții, ci pentru că aceasta face parte din natura umană.
( Reflecții pe marginea scrisorii XIII Înțeleptul și curajul în fața vieții. Seneca – Scrisori către Luciliu)