La ce ne referim atunci când spunem că avem anxietate sau că suntem anxiosi? Este o emoție, este o stare, este o boală? Atunci când vorbim despre anxietate, ne aflăm la intersecția dintre emoție, stare și boală sau diagnostic medical. Încercarea de a defini anxietatea ne obligă să explorăm adâncile rădăcini filosofice și medicale ale acestui concept, așa cum au fost ele dezvoltate de-a lungul istoriei umane. Anxietatea, sub diverse forme, a fost recunoscută și descrisă de filozofi și medici încă din antichitate.
Anxietatea în Antichitate
Avem descrieri ale fobiei, o specie a anxietății, încă din antichitate. Hipocrate, de exemplu, îl descrie pe Nicanor ca având frică de fata care cânta la flaut, o fobie asemănătoare cu cele din prezent. Ulterior, autorii stoici antici descriu și ei stări similare, numind îngrijorarea (sollicitudo) și anxietatea (angor) ca fiind boli (aegritudo). Cicero descrie anxietatea ca fiind o „afecțiune constrângătoare” în timp ce suferința este descrisă ca fiind permanentă, iar îngrijorarea (sollicitudo) ca fiind ruminativă (cum cogitatione). Tot el face distincția dintre anxietas, care desemnează trăsătura de a fi predispus la această emoție, și angor, care se referă la starea curentă de anxietate. Ulterior, această distincție este preluată și de terminologia modernă.
Potrivit anticilor, frica de moarte este principalul motiv care ne împiedică să ne bucurăm de o viață fără griji, ceea ce susține și filosofia modernă existențialistă. În raport cu această anxietate, epicureicii definesc ca scop al vieții ataraxia, o stare a minții lipsită de îngrijorare.
Etimologia anxietatii
Cuvântul anxietate derivă din substantivul latin „angor” și corespunde verbului „ango” (a constrânge). Un cuvânt înrudit este „angustus,” care înseamnă îngust, de unde probabil și etimologia cuvântului. Această etimologie este în acord cu experiența anxietății, care este o îngustare a câmpului atenției asupra unor stimuli aversivi. Din acest cuvânt derivă și termenul din limba germană „Angst.”
Aceeași relație între ideea de îngustime și anxietate este redată și în Biblie, unde Iov își exprimă angoasa („the narrowness of my spirit”).
În limbile latine, termenul de anxietate desemnează o stare psihologică, în timp ce cel de angoasă desemnează o experiență somatică. Joseph Lévy-Valensi definește anxietatea ca pe o stare sumbră de așteptare, ceea ce numim în prezent anxietatea anticipativă, iar în contrast, angoasa era definită ca o experiența de contractură spastică a fibrelor musculare voluntare și involuntare. Aceeași distincție o găsim în majoritatea limbilor latine: „ansiedad vs. angustia” în spaniolă, „ansietat vs. angoixa” în catalană, „ànsia or ansietà vs. angòscia” în italiană și „ansiedade vs. angústia” în portugheză. Singura diferență o face limba română, unde distincția este între anxietate, împrumutat direct din franceză, și neliniște, care este o negație a cuvântului liniște, provenit din latinescul „lenis” care înseamnă neted, blând.
Anxietatea în Istoria Medicală
În dicționarele medicale din Evul Mediu întâlnim termenul de „panophobia,” provenit din greacă, unde înseamnă frica de tot ce există. Ulterior, anxietatea este preluată de vocabularul medical-psihiatric. Pierre Janet susține că anxietatea poate fi declanșată de ideile fixe din subconștient, el introducând termenul de psihastenie. Sigmund Freud separă nevroza anxioasă de neurastenie, iar Kraepelin descrie anxietatea (angst) ca fiind cea mai frecventă dintre afectele anormale stresante, asociind-o cu tensiunea interioară și o formă de anhedonie.
DSM-urile
Incepand cu DSM 1 anxietatea este sinonimă cu tulburările psihonevrotice. Anxietatea ca tulburare psihonevrotică era văzută ca interpretarea unui semnal trimis și perceput de partea conștientă a personalității. Ipoteza este tributară psihanalizei, anxietatea fiind produsul reprimarilor emoționale ale impulsurilor de ostilitate și resentiment. Reacția fobică este văzută ca o formă de deplasare a anxietatii pe un obiect specific, reacțiile obsesiv-compulsive apar atunci când anxietatea se asociază cu idei nedorite și impulsul de a repeta acțiunile, iar reacția depresivă apare atunci când anxietatea este alinată cu simptomele depresive și de autodepreciere.
În DSM 2 există o categorie ierarhică numită nevroze care cuprinde simptomatologia anxioasă. Avem aici nevrozele anxioase – îngrijorare care se asociază cu panica și simptome somatice; nevrozele isterice unde simptomele sunt văzute ca exprimări simbolice ale conflictelor interne; nevrozele fobice unde fricile sunt proiectate pe un obiect anume; nevrozele obsesiv compulsive, nevrozele depresive și nevrozele neurastenice. De la DSM-3 la DSM-5, începe o descriere din ce în ce mai complexă a anxietății și sunt introduse categorii noi de anxietate (fobia socială, tulburarea generalizată de anxietate, anxietatea de separare etc.).
Concluzie
Având în vedere multiplicitatea de sensuri ale conceptului de anxietate, cred că există diferențe semnificative în privința sensurilor la care aderăm atunci când ne referim la anxietate. Eu văd, deocamdată, conceptul de anxietate ca pe o umbrelă care poate sa acopere trăiri extrem de diferite, de la o persoană la alta, astfel încât consider că este de ajutor să descriem mai clar gândurile, emoțiile și comportamentele la care facem referire atunci când spunem anxietate și să evităm folosirea acestui cuvânt in limbajul comun, lăsându-l mai degrabă pentru uzul clinicienilor și în seama manualelor de psihiatrie.
Bibliografie: Crocq M. A. (2015). A history of anxiety: from Hippocrates to DSM. Dialogues in clinical neuroscience, 17(3), 319–325.