Odihna este o parte esențială a îngrijrii de sine. Pentru a ajunge să înțelegem de ce odihna este necesară trebuie să privim grija de sine ca pe un privilegiu, nu doar ca pe o activitate necesară sau opțională, iar pentru a avea acest privilegiu este nevoie de timp, de capacitatea și de cultura necesară. Inițial, grija de sine era un privilegiu care aparținea doar unei elite, însă cu timpul ea devine o obligație permanentă a fiecărui individ.
Pentru a avea grijă de sine „ai nevoie de tihnă sau de răgaz. Nu te poți ocupa de tine însuți dacă nu ai, în fața ta sau alături de tine, un mod de viață care să-ți permită să întinzi luxul până la a dispune de skhole sau de otium” (Foucault). Acest otium este folosit pentru a defini răgazul, retragerea din lume, contemplarea, izolarea studioasă, iar opusul lui este negotium (negoț) care înseamnă implicarea activă în ceva (Costică Brădățan). Tihna și răgazul sunt feluri de a fi în lume, feluri pentru care oamenii moderni nu mai au sau nu își mai fac timp. De aceea este nevoie să înțelegem că odihna nu este un paliativ, pentru momentele de oboseală și epuizare, ci este mai degrabă un fel de a fi pe care este nevoie să îl cultivăm și practicăm.
În fragmentul „Despre frumusețea uitată a vieții”, Andrei Pleșu scrie că „Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezei, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărțuit, copleşit de lehamite.”. Experiența unei vieți în care activitățile au loc mereu pe fugă, mereu înghesuite în program, fără pauze, fără timp de reflecție sau de odihnă, reprezintă mai degrabă norma, decât excepția, fapt care ajunge să se vadă și în motivele pentru care oamenii apelează la serviciile de psihoterapie. Oamenii se simt hăituiți de propria lor viață, de felul în care își organizează fiecare moment al zilei. .
„Secolul nostru, care a început sub semnul civilizației industriale, întâi a inventat maşina, apoi a luat-o drept model de viaţă.” (Carlo Petrini)
Stilul de viață modern este caracterizat de această grabă, de dorința de a face lucrurile cât mai repede și cât mai bine, a se vedea perfecționismul (demonul eficienței), accentul fiind pe a face și nu pe a fi, ajungând să trăim din ce în ce mai des sentimentul de alienare, în accepțiunea dată de Erich Fromm termenului. În prezența unui program permanent încărcat, a posibilităților nesfârșite de distracții și distrageri, a presiunilor de a reuși în cât mai multe domenii ale vieții și a fricii ca nu cumva să ratăm ceva important lucrul pe care ajungem să îl ratăm și să îl ignorăm este sinele nostru. Ne este dificil să ne dăm seama care sunt dorințele noastre reale, dacă ne dorim mai mult un obiectiv în detrimentul altuia, ce ne-ar împlini sau ne-ar face să ne dezvoltăm, am vrea mai degrabă să ia altcineva decizia pentru noi, ne este frică de libertate, și devenim fie conformiști și ne pansăm incertitudinile cu faptul că facem ce fac și ceilalți, ori ajungem într-o stare de paralizie decizională, unde care deciziile importante sunt amânate, sunt luate pe ultima sută de metri sau sunt luate la întâmplare.
Timpul de odihnă și de reflecție reprezintă în acest caz o necesitate, nu doar o pauză prin care să ne încărcăm bateriile pentru a o lua de la capăt. În odihnă avem acces la noi înșine, la acel univers compus din experiențele noastre, trăirile noastre, la faptul de a fi cineva anume, cineva care există în afara unui program, a unei rutine sociale, a unor responsabilități pe care trebuie să le îndeplinească pentru exterior. Din păcate, timpul nestructurat este resimțit ca o povară, ca o problemă pe care vrem să o rezolvăm, ca nu cumva să ajungem să ne plictisim sau să ne dăm seama că chiar nu știm ce să facem cu noi și cu timpul nostru liber.
„Viața este o artă, nu ceva ce incropesti în jurul muncii” – acesta este un avertisment bun.
Putem începe să ne odihnim prin a lăsa spații libere în timpul nostru și prin a ne lăsa în pace din când în când. Nu fiecare moment trebuie să fie ocupat cu ceva, nu în orice pauză trebuie să verificăm telefonul, nu e nevoie să folosim orice moment pentru a ne pregăti pentru următorul. Ne putem odihni doar pentru că este important să facem asta, nu doar pentru a o lua de la capăt cu mai multă energie, nu ne luăm concediu doar pentru a ne întoarce cu mai multă energie la muncă. Poate părea ciudat, dar scopul odihnei ar putea fi odihna, nu munca.
Putem (re)învăța să ne odihnim?
Cu siguranță este un obiectiv care poate fi atins, dacă luăm în serios această nevoie. Însă realitatea înconjurătoare ne va potrivnică de cele mai multe ori, oamenii care iau odihna și timpul liber în serios provoacă o stare de disconfort celor din jur. Dacă prioritizăm odihna este foarte posibil să experimentăm rușine și remușcări „ Chiar și acum omului îi este ruşine să se odihnească, iar reflecția prelungită îl face să aibă remuşcări. Omul a ajuns să gândească ținând ornicul în mână, chiar în vreme ce mănâncă de prânz şi citește în acelaşi timp ultimele știri de la bursă; trăiește ca și cum <«i-ar scăpa ceva». «Mai bine fă orice decât să nu faci nimic»: acest principiu este doar o frânghie care slujeşte la strangularea culturii și a bunului gust.(…) Traiul în goana constantă după câştig sileşte oamenii să-şi consume resursele spirituale până la epuizare într-o prefăcătorie permanentă şi într-un efort de anticipare a acţiunilor întreprinse de alţii. Virtutea a ajuns să consiste în a face ceva în mai puţin timp decât altcineva. Ceasurile în care onestitatea este îngăduită au devenit tot mai rare, iar când acestea sosesc, omul este obosit și nu numai că vrea să-și dea frâu liber sentimentelor, ci dorește de fapt ca ele să se prelungească pe cât posibil. (…) Tot mai mult, munca strânge de partea sa toate conştiinţele sănătoase; dorința de a te bucura se numeşte deja «nevoie de recuperare şi începe să se simtă ruşinată de ea însăşi. «Fiecare îşi datorează asta pentru propria sănătate>>> asta spun oamenii când sunt surprinşi într-o plimbare la ţară. Vom ajunge curând în situaţia în care oamenii nu vom mai ceda dorinţei de vita contemplativa (adică să facem o plimbare cu prietenii şi să schimbăm idei) fără să ne disprețuim sau să ne simţim vinovați.” (Friedrich Nietzsche) .
Este semnificativ faptul că textul este scris la finalul de secol XIX, dar ar putea să fie la fel de bine scris în prezent, are toate componentele existenței moderne: planificarea minuțioasă a fiecărui moment, activitățile multiple (multitasking-ul), frica de a nu pierde ceva (FOMO), demonul eficienței, prioritizarea câștigurilor materiale, comparația și competiția constantă cu ceilalți.
„A nu face absolut nimic e lucrul cel mai dificil din lume, cel mai dificil și cel mai rațional” Oscar Wilde
Mintea se blochează în fața acestui paradox. A nu face nimic – a face nimic este un koan, este o provocare adresată ființei noastre aflată în permanentă activitate, implică o retragere deliberată din agitația cotidiană și o refuzare a presiunii de a performa. Aceasta ne permite să ne întâlnim cu noi înșine, să ne contemplăm existența și să descoperim ce este cu adevărat important pentru noi.
”A nu face nimic ne permite să facem un decisiv pas înapoi, să stăm neclintiți și să privim atent în noi înșine. Nemişcați și detașați, ne vom putea vedea condiția într-o lumină mai adevărată. Când vom fi reușit să pricepem golul funest dinlăuntrul nostru, vom ști că vindecarea a început.” (Costică Brădățan – Elogiul eșecului)
Odihna devine, așadar, nu doar o necesitate fizică sau emoțională, ci și o activitate esențială pentru re-crearea propriului sine. Ea ne oferă oportunitatea de a reflecta, de a ne reîncărca și de a ne reconecta cu valorile și proiectul vieții noastre. Într-o lume agitată, odihna devine o parte esențială a îngrijirii de sine pentru a putea trăi o viață autentică și împlinită.