Răspunsul ar trebui să fie un instantaneu „da”. Cu toate acestea, în viața de zi cu zi, răspunsul pare adesea să fie „nu”.
Nu e vorba că perfecțiunea nu ar fi importantă. Problema este mai degrabă că perfecțiunea nu există de sine stătătoare, ea este întotdeauna perfecțiunea a ceva. Așadar, întrebarea care ar trebui să ne preocupe este: cărui aspect al vieții noastre îi datorăm perfecțiune?
Perfecțiunea este un ideal omniprezent, deghizat în forme acceptabile social: succes, recunoaștere, frumusețe, control. Ni se transmite — fără ca cineva să o spună explicit — că trebuie să tindem neîncetat spre o versiune impecabilă a propriei ființe. Să nu greșim, să nu ezităm, să nu avem fisuri. Dar această presiune ne scoate din noi înșine. Ajungem să ne confundăm cu rolurile, funcțiile și imaginile pe care le prezentăm celorlalți. Ne pierdem pe noi, uitând că suntem ființe în devenire, nu produse finite.
Poate problema nu este perfecțiunea în sine, ci tipul de perfecțiune pe care îl urmărim. Există perfecțiuni care, chiar și când sunt atinse, nu înseamnă mare lucru: perfecțiuni exterioare, fragile, impersonale. Perfecțiuni care nu ne aparțin cu adevărat și care, în fond, nu ne privesc. Tocmai de aceea, perfecțiunea ne lasă adesea goi. Chiar și când o atingem, rămâne ceva nerezolvat. Un gol. O neliniște care nu dispare. Un „ceva” care scapă mereu printre degete.
Poate că întrebarea fundamentală nu este „Cum pot deveni perfect?”, ci mai degrabă:
Cum pot fi cu adevărat prezent în această viață, așa cum este ea și așa cum sunt eu?
Și totuși, există o formă de perfecțiune care merită urmărită, care, chiar dacă nu poate fi niciodată deplin atinsă, ne poate transforma viața prin simplul fapt că o avem ca proiect. Este o formă diferită de perfecțiune, una pe care, paradoxal, o urmărim cel mai puțin. Poate pentru că nu promite validare, ci transformare. Nu promite validare, ci sens.
Iar în cele din urmă, momentul perfecțiunii va exista totuși în viața noastră. Dar este, poate, momentul de care ne temem cel mai mult, acel moment pe care facem tot posibilul să-l exilăm din conștiința noastră.
Pentru că poate, în adâncul nostru, nu perfecțiunea este ceea ce ne dorim cu adevărat.