Dragul meu nepot,
Aflu de la tine, cu satisfacție diabolică, că omului nostru i-a încolțit în minte ispita: gândul că nu e nimic mai prețios pe lume decât să fie el însuși. Că autenticitatea ar fi supremul scop al vieții, cheia fericirii, sensul ultim al existenței. O idee pe care, desigur, tot noi am strecurat-o în societatea în care trăiește, cu grijă și insistență, până a început s-o creadă a fi a lui. E un punct de cotitură promițător, o breșă în care putem lucra cu eficiență. De aceea, nu trebuie, sub nicio formă, să lăsăm această oportunitate să se irosească. Este de datoria ta să-i întreții, cu delicatețe și perseverență, tocmai acele gânduri care vor transforma această nobilă căutare într-un pericol subtil și, cu puțin noroc, ireversibil.
Trebuie să facem toate demersurile ca omul nostru să se încredințeze complet clișeului autenticității, fără să înțeleagă că „Idealul autenticității, așa cum este invocat în viața de zi cu zi, presupune diverse concepții confuze despre sine (de exemplu, că ar exista un ‘sine adevărat’ identificabil, față de care trebuie să fim fideli).” (Feldman, 2015, p. 6), iar noi o să ne asigurăm că el nu va ajunge să priceapă că „acest Ideal nu ne ajută nici să luăm decizii bune, nici să trăim vieți mai bune.”(ibid., p. 6) Atât timp cât el nu caută să înțeleagă mai profund ideea de autenticitate, sufletul lui ne aparține să facem ce vrem cu el.
Mai întâi, dă-i impresia că autenticitatea este o călătorie fără destinație și în același timp, înfinge-i sămânța neîncrederii în orice obișnuință stabilă. Când va simți că se bucură de o plăcere modestă (o carte bună, o cugetare liniștită, un ceai la amiază), șoptește-i că acele bucurii nu sunt suficient de autentice. Ce rost are o experiență care nu îți dă aripi spre nou? Când va ajunge să disprețuiască rutina vieții de zi cu zi, propria lui coerență se va destrăma. O viață în care fiecare zi îi cere un sine nou îl va lăsa fără rădăcini, un suflet prăbușit în propria sa căutare nesfârșită. Este exact lucrul pe care noi, de-a lungul timpului, am încercat să îl picurăm în urechea oamenilor „Oroarea față de unul și același lucru se numără printre cele mai valoroase pasiuni pe care le-am insuflat inimii omenești – sursă nesecată de erezie în religie, de nechibzuință în sfaturi, de infidelitate în mariaj și inconstanță în prietenie.” (Lewis, 2023, p. 128). Lasă-l să citească și să creadă că ceea ce contează, așa cum frumos spune Nietzsche, sunt obiceiurile de scurtă durată despre care el spune că „le consider drept mijlocul neprețuit de a învăța să cunoști nenumărate lucruri și stări și de a coborî până în străfundul dulceții și amărelii lor[…] cred mereu că faptul acesta mă va satisface pentru totdeauna” (Nietzsche, 2019, p. 189), dar fără să înțeleagă limita acestei idei, limită pe care chiar și Nietzsche o realizează, afirmând că „Desigur, lucrul cel mai insuportabil, cu adevărat îngrozitor, ar fi o viață lipsită în întregime de obișnuințe, o viață care cere neîncetat improvizația acesta ar fi surghiunul meu, Siberia mea.” (ibid., p. 190)
Trebuie să facem acest lucru, fiind conștienți că Dușmanul sădește în ei dorința unui ideal și a unui sine transcendent, nu într-o fugă continuă de sine „Dușmanul iubește platitudinile. Din câte văd eu, se așteaptă ca, puși în fața unei posibile opțiuni, oamenii să se întrebe lucruri elementare: E dreaptă? E prudentă? E posibilă?” (Lewis, 2023, p. 130), însă noi va trebui să îl facem să ignore aceste întrebări ce îl pot face mai bun, și să se întrebe doar dacă ceea ce face este autentic și original. Tot Dușmanul îi învață că un suflet întreg se construiește prin aceleași gesturi mărunțele, zi de zi: un cuvânt rostit cu blândețe, un gest drept, acele lucruri la care se întorc de fiecare dată. Dacă omul nostru acceptă că a fi mereu altcineva nu e un semn de înălțare, ci o fugă de sine, țesătura ispitei noastre se destramă.
Apoi, să nu uiți să-i sugerezi constant că, dacă nu se analizează pe sine și nu vorbește despre sine încontinuu, atunci nu e pe drumul cel bun al autenticității. Încurajează-l să-și dezvăluie trăirile, introspecțiile, temerile, nu pentru că asta ar aduce lumină altora, ci pentru a-i vârî în față propria „sinceritate”, pentru a-l face să se simtă autentic vorbind despre propria lui autenticitate. Astfel, va rămâne absorbit în oglinda lui interioară și nu va avea privirea îndreptată decât către murmurul propriilor sale nevoi. Pentru el, lumea va deveni doar un fundal al propriilor confesiuni. Dușmanul celebrează transparența nu pentru a face spectacol, ci pentru a clădi legături vii între oameni. Când omul își recunoaște slăbiciunile nu pentru audiență, ci ca formă de umilitate, inima lui devine mai smerită și el devine mai aproape de a fi bun. Ori de câte ori omul nostru își alege cuvintele pentru a ușura poverile aproapelui, și nu pentru a se afirma pe sine, firul influenței noastre se rupe.
Nu-i dezvălui niciodată că, în goana după autenticitate, ajunge să fie la fel ca toți ceilalți care fug de fapt de sine, cei care caută, așa cum spune Blaise Pascal „acea hărțuială care ne distrage și ne împiedică să ne gândim la noi” (Pascal, 1998, p. 208). Încredințează-l că autenticitatea lui este specială, în felul acesta o să o înțeleagă greșit, ca pe o prescripție care îi spune „Fii tu însuți cu orice preț!, cu sensul de: Fii altfel decât ceilalți cu orice preț” (Iftode, 2021, p. 136). Iar prețul pe care o să îl plătească atunci când pășește pe acest drum o să fie propriul lui destin, destin pe care nu o să ajungă să și-l cunoască sau împlinească. Dacă-l lași să compare măcar o clipă uniformitatea sa cu a altora, toată amăgirea s-ar putea prăbuși.
Sfatul „Fii tu însuți”, pe care omul nostru îl urmează cu un entuziasm aproape religios, ar putea părea profund, dar în realitate nu trece nici măcar testele de bază ale unui sfat rațional. Așa cum observă Simon Feldman, sfaturile de acest tip devin inutile sau dăunătoare „1) când nu au conținut; 2) când au conținut, dar nu oferă informații utile pentru cel care le primește; 3) când au conținut, dar sunt redundante; 4) când nu pot fi urmate; 5) când nu reușesc să motiveze rațional în direcția pe care o susțin; 6) când provoacă acțiuni contrare scopului lor; și 7) când sunt pur și simplu greșite”¹. În lumina acestor criterii, îndemnul la autenticitate devine mai curând o mască vagă a propriei confuzii decât o cale spre sine. (Feldman, 2015, p. 143)
Mai presus de toate, păstrează-i convingerea că autenticitatea este un scop în sine: o comoară care, din moment ce este dobândită, îl înalță peste lumea muritoare. Atât timp cât nu înțelege că „Autenticitatea nu este un tărâm, ci numai o raportare. Nu există un repertoriu de gesturi, atitudini, conduite sau profesii care aleg să fie ei înșiși, deosebindu-se de fundamental de mulțimea anonimilor.” (Iftode, 2022, p. 22), nu va putea să vadă dincolo de propria obsesie a autenticității ca ideal nevrotic. Nu-l lăsa să priceapă că autenticitatea contează doar atunci când este pusă în slujba unor virtuți (compasiune, dreptate, cumpătare, curaj), abia atunci ea își găsește rostul adevărat, în felul acesta nu o să înțeleagă că „Nu putem menține exigența autenticității decât în măsura în care încetăm să concepem autenticitatea ca pe o valoare strict individuală, asumând-o, în schimb, ca pe o virtute socială sinonimă cu propunerea unor standarde de excelență personală validate în comunitate” (Iftode, 2021, p. 137) și să nu-i dai niciodată de înțeles absurditatea acestei căutări: că a încerca să formuleze o rețetă a autenticității nu face decât să o anuleze „Dacă autenticitatea este un mod de existență individual, atunci cu siguranță orice încercare de a o defini formal va duce la inautenticitate. Cu alte cuvinte, dacă încercăm să reducem autenticitatea la o formulă pe care oricine o poate aplica, atunci pare să rezulte că o astfel de formulă va conduce la o existență generică, care nu mai este nici personală, nici autentică.” (Shuttleworth, 2022, p. 6)
În sfârșit, să nu afle niciodată că, de fapt, și autenticitatea lui are nevoie de Celălalt, nu doar ca martor, ci ca partener în devenirea sa. Sădește în el dorința de a fi admirat pentru originalitatea sa și orgoliul de a crede că el este propria lui creație, fapt care reprezintă o iluzie, căci, așa cum avertizează și filosofii contemporani „procesul de a ajunge la sinele autentic nu este unul solitar” (Iftode et al., 2022, p. 6), lucru pe care omul nostru nu va vrea să îl accepte, ceea ce îl va îndepărta de ceilalți pentru că „Atunci când narațiunile prin care individul își constituie identitatea nu se potrivesc deloc cu modul în care ceilalți îl percep, acesta devine izolat de comunitatea sa și incapabil să interacționeze adecvat cu ceilalți.” (ibid., p. 11). Când va crede că s-a eliberat de judecata celorlalți, se va pomeni, mai degrabă, înstrăinat de ei.
Riscăm să-l pierdem pe omul nostru tocmai când va înțelege că autenticitatea nu este o stare de excepție, ci o exigență ce presupune coerență cu valorile, fidelitate față de datoriile morale și asumarea responsabilității față de sine și față de ceilalți. În spiritul eticii virtuții, autenticitatea este o practică: o cultivare continuă a caracterului în acord cu binele. Iar în etica deontologică, ea devine instanța reflexivă care cere ca acțiunile noastre să fie compatibile cu demnitatea umană și cu universalitatea rațiunii morale. Așa cum se afirmă într-o lucrare contemporană „ceea ce am stabilit în urma acestei cercetări este că ideea de autenticitate are o importanță covârșitoare pentru omul modern, întrucât oferă un ideal etic prin care să ne orientăm acțiunile și din care să derivăm un sens al existenței” (Shuttleworth, 2022, p. 191). Dacă omul nostru va ajunge să recunoască în autenticitate nu o dispensă de la obligațiile morale, ci tocmai expresia lor fidelă, atunci, într-adevăr, îl vom fi pierdut.
Dușmanul îi șoptește că a trăi înseamnă a spune DA vieții cu o inimă recunoscătoare, nu cu un eu înfometat de noutate și originalitate: „Pe scurt și în general, vreau ca odată și odată să nu mai fiu decât unul care spune da!” (Nietzsche, 2019, p. 177). Iar când omul ajunge să guste bucuria de a fi așa cum este, în locul neliniștii de a fi altcineva, influența noastră slăbește cu fiecare clipă. Și, poate cel mai grav pentru planurile noastre, este atunci când nevoia de autenticitate devine una cu nevoia de prezență conștientă. Când omul trăiește atent, viu, treaz în propria viață, privind cu seriozitate și luciditate fiecare gest, fiecare alegere, fiecare clipă, nu mai avem loc de manevră. Este acolo, în acel soi de atenție pură, ceea ce Dușmanul numește grație. Nu mai cere să fie confirmat, ci începe să asculte și să vadă. Atunci, autenticitatea nu mai e despre „a fi tu însuți”, ci despre a fi pe deplin: prezent, angajat, responsabil. Și nu e nimic mai periculos pentru noi decât un om prezent în propria viață.
Miza noastră este considerabilă și, trebuie să recunosc, încep să mă tem că, în cele din urmă, planul nostru nu va da roade. Sufletul său ne va scăpa dacă omul nostru începe să înțeleagă că autenticitatea, așa cum i-am livrat-o, este, în fond, o construcție goală, epuizantă și, la final, lipsită de sens. Nu trebuie să permitem ca acest lucru să se întâmple, căci altfel va conștientiza că nu autenticitatea ca scop contează, ci viața trăită cu sens, cu grijă, cu fidelitate față de ceilalți și față de sine. Ține-mă la curent cu evoluția ispitei noastre și, mai ales, nu-l lăsa să vadă că aleargă după himere.
Cu eterna devotare diabolică,
Unchiul tău!
Bibliografie
Feldman, Simon. Against Authenticity: Why You Shouldn’t Be Yourself. London: Lexington Books, 2015.
Iftode, Cristian. Viața bună: O introducere în etică. București: Editura Trei, 2021.
Iftode, Cristian. Filosofia ca mod de viață: Sursele autenticității. București: Editura Trei, 2022.
Iftode, Cristian, Andrei Zorilă, Cristian Vică, et al. “Experimental and Relational Authenticity: How Neurotechnologies Impact Narrative Identities.” Phenomenology and the Cognitive Sciences 23 (2024): 743–760. https://doi.org/10.1007/s11097-022-09825-7
Lewis, C. S. Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr. București: Humanitas, 2023.
Nietzsche, Friedrich. Știința voioasă. București: Humanitas, 2019.
Pascal, Blaise. Cugetări. Oradea: Aion, 1998.
Shuttleworth, Kyle Michael James. The History and Ethics of Authenticity: Meaning, Freedom and Modernity. London: Bloomsbury Academic, 2022.