Rețelele de socializare au un rol complex în viața noastră, aducând atât beneficii, cât și costuri. Unele dintre acestea sunt evidente și ușor de cuantificat, în timp ce altele sunt subtile și greu de măsurat.
Unul dintre costurile mai puțin vizibile este modul în care ne formăm identitatea, autenticitatea și sensul vieții. Mihnea Măruță explorează aceste teme în teza sa de doctorat intitulată „Identitatea virtuală – cum și de ce ne transformă rețelele de socializare.” apărută la Humanitas in 2023. Deși întreaga carte este captivantă, mă voi concentra numai asupra capitolului șapte, Timpul de sine, acesta fiind cel care mi-a produs cele mai importante revelații.
Observația de la care pornește autorul este una simplă: fiecare dintre noi își petrece o parte din timp în interiorul rețelelor de socializare, iar acest timp este utilizat în două moduri distincte: trăire-pentru-rețea și trăire-în-rețea.
- ”Trăirea-pentru-rețea se referă la orice acțiune conștientă care se desfășoară în afara rețelei, dar are ca scop o viitoare interacțiune online.
- Trăirea-în-rețea reprezintă orice acțiune conștientă care are loc în timpul conectării la rețea și al cărei obiect este generat de aceasta.”
Trăirea-pentru-rețea.
Conceptul de trăire-pentru-rețea este fascinant, el descrie acele momente în care acționăm în realitate cu scopul (conștient sau inconștient, asumat sau neasumat) de a publica anumite informații în mediul online (poze, video-uri, articole). În felul acesta rețelele sociale își întind rădăcinile dincolo de timpul pe care îl petrecem efectiv pe platformă, infiltrându-se în viața noastră reală mai mult decât ne-am dori și mai mult ne dăm seama.
”Trăiesc pentru rețea atunci când mă raportez la real ca fiind (doar) un furnizor de materie prima pentru virtual.”
Trăim pentru rețea atunci când deja anticipăm momentul în care experiența de aici-și-acum va ajunge în rețea. Astfel, experiențele reale devin secundare, fiind trăite cu scopul de a hrăni imaginea noastră virtuală. Acest comportament de amânare a gratificării în favoarea unei satisfacții (virtuale) mai mari, care provine din reacțiile virtuale ale celorlalți la materialele pe care le postăm, reprezintă o amânare a vieții propriu zise. În viața cotidiană, amânarea gratificării este o abilitate valoroasă, dar în contextul rețelelor sociale, devine un mijloc de a amâna trăirea autentică a vieții, în așteptarea experienței din mediul online.
Trăitul pentru experiența propriu-zisă trece în planul secund, experimentez ceva în realitate cu scopul de a hrăni imaginea mea virtuală din rețea, care altfel rămâne goală, nevalidată, uitată. Într-un fel, scenariul din Matrix a devenit realitate, oamenii există ca sa producă energie și materie primă pentru rețea.
Un exemplu elocvent este comportamentul de a filma secvențe dintr-un concert. În astfel de momente, nu suntem preocupați de trăirea autentică a evenimentului, ci de modul în care vom prezenta ulterior experiența în rețea, iar tehnologia, reprezentată de telefonul mobil, devine un intermediar între noi și realitate. ”A devenit fapt comun ca, la un asemenea eveniment, să filmăm cu telefonul mobil minute întregi, pentru a putea posta ulterior, cel puțin într-o rețea, cel puțin un fragment din acel concert.
Ce se petrece în mintea mea când filmez? Ce trăiesc în acele momente? Sunt preocupat de înregistrarea realului, de intermedierea lui, nu de realul însuşi. Îmi „însuşesc” un fragment de realitate pentru a capta atenția când îl voi arăta în rețea: la urma urmei, pentru a le furniza amintiri altora.
Filmând, sunt atent la forma în care „extrag” realul – de pildă, la încadrarea imaginii –, ceea ce înseamnă că sunt focalizat pe instrumentul pe care îl folosesc. În acest sens, conştiinţa mea este dominată de causa formalis.
Dacă, ulterior, voi vrea să-mi amintesc ce am trăit la concert, amintirea autentică, nepervertită, ar trebui să constea într-o reprezentare a mea filmând concertul. Iar dacă voi da play înregistrării, pentru a-mi reaminti, nu voi retrăi trăirea iniţială (fiindcă atunci filmam), ci voi vedea ceea ce a văzut telefonul mobil.
Într-un fel, abia atunci voi vedea concertul pentru prima dată, dar nici această afirmație nu e validă, fiindcă imaginea de pe ecran nu e concertul însuşi.”
Sunt două aspecte importante aici: primul este ca nu mai sunt singur în experiență, în mod virtual sunt cu mine și cei cărora le voi împărtăși experiența ulterior, într-un anumit sens am și grija lor atunci cand particip la eveniment; al doilea element important este felul în care tehnologia deja se interpune între mine și realitate.
Intră în scenă telefonul mobil, ca instrument, ca o a doua pereche de ochi, prin care ajung sa percep realitatea.
Mihnea Măruță, citându-l pe Bernard Stiegler, introduce conceptul de exosomatizare adică ”procesul prin care omul îşi creează și îşi dezvoltă „organe” tehnologice în afara corpului său, iar acele organe devin parte integrantă a ființării sale cotidiene.”
Deja telefonul mobil nu mai este un instrument și atat, el ia parte la constituirea sinelui nostru extins, deja acolo sunt depozitate amintirile noastre, programul din viitor, simtul orientarii și multe altele. Nu mai suntem doar dependenți de el, telefonul fiind un obiect exterior, ci el devine deja parte integrantă a ființei noastre.
”În constituirea propriului trecut, conştiinţei i se „alătură, în calitate de filtru secundar, un instrument concret (telefonul mobil, de pildă) – care, pentru că nu mai poate fi înlăturat, extinde ființarea care suntem noi, oamenii, și îi adaugă această proteză”. De ce? Fiindcă, dacă amintirile ne sunt indispensabil legate de folosirea unui instrument, înseamnă că acel instrument capătă rolul unui organ uman.”
Prezența telefonului este suficientă încât ne calmeze, să ne securizeze, să ne țină companie, să ne ofere încredere că vom face față unor situații, cu condiția să nu ne despărțim niciodată de el. În sens opus putem observa angoasa pe care o trăim în absența lui.
Absența prezentului.
”Sacrific prezentul ca să trăiesc o plăcere mai mare când voi posta o în rețea un fragment înregistrat din acel prezent.”
Prezentul imediat este și el retrogradat ca sa facă loc viitorului din rețea. Nu mai contează trăirea prezentului, prima dată voi face o poză mâncării din farfurie și apoi încep să mănânc – avem deja aici un ritual care aduce aminte de rugăciunea de dinainte de masă. Experiența care este deja subordonată viitorului în care voi posta ceea ce fac acum în rețele de socializare.
”Ne imaginăm o poveste în care noi, ca protagonişti, vom deveni satisfăcuți datorită impresiilor produse asupra celorlalți de un fragment real pe care l-am captat prin tehnologie cu gândul de a-l arăta.”
Nu (ne) facem o poză, facem zeci, ca sa avem de unde alege pentru o postare viitoare. Le triem apoi pe cele care ne pun într-o lumina favorabilă, eventual alegem și un citat care să mascheze faptul că dorim atenția doar pentru noi, ca răsplată eforturile de a sacrifica prezentul nostru în beneficiul celorlalți pe care îi facem părtași la viața noastră și care au de acum o amintire a experienței din care noi am fost absenți.
Trăirea-în-rețea.
Trăirea-în-rețea are doua subspecii: trăirea-activă-în-rețea si trăirea-pasivă-în-rețea. Pot alege să fiu activ rețea, să adaug conținut, comentarii, sa dau like-uri, să distribui postările celorlalți sau să fiu doar un consumator pasiv, să consum informațiile la care ma expun ceilalți.
Atunci când trăim în rețea atenția și timpul nostru reprezintă resursele cele mai valoroase.
Simone Weil spune că ”Atenția este cea mai pură formă de generozitate”, iar acest lucru este valabil atât în spațiul interpersonal, în relația noastră cu noi înșine și în ceea ce privește relația pe care o avem cu rețelele de socializare. Puțini oameni primesc atenția pe care o primesc din partea noastră rețelele de socializare, și cu atât mai puțin noi înșine ne facem cadou aceasi cantitate și calitate a atenției.
”Sunt foarte atent, şi totuşi nu sunt atent cu adevărat. Ce anume mă face să nu fiu atent în toiul atenţiei?”
”Sunt atent, adică, la acest flux, ca şi cum m-aş uita la o nouă specie de cinema: cuplez între ele cadre statice cu ecrane dinamice, trec de la o informație la alta, uneori zăbovind, alteori crescând viteza derulării, cobor încontinuu ca și cum aş căuta ceva la izvorul acestui flux, ca şi cum, la un moment dat, aş putea da peste ceva cu adevărat important, cu adevărat revelator, ca şi cum ar exista o rădăcină a timpului depozitat în această curgere, ca și cum ar exista un sens care se cere descoperit şi dezlegat.”
Avem parte de un flux de informații incoerent, ceea ce numim in psihopatologie fugă-de-idei, iar mintea consumă resurse semnificative pentru a se adapta acestui fenomen, ceea ce face ca ulterior sa ne fie dificil să ne mai adaptăm la realitate concretă, care, prin comparație, este lentă și anostă.
Care este de fapt miza timpului petrecut în rețelele de socializare?
Partea care mi-a atras cu adevărat atenția a fost cea legată de felul în care prin intermediul rețelelor de socializare putem ajunge sa ne evităm și să ne pierdem pe noi înșine.
Timpul pe care îl petrecem online este de fapt timpul de sine, este timp din viața noastră, care ajunge să nu ne mai aparțină, ceea ce face ca nici noi să nu ne mai aparținem. Este un timp care nu adaugă nimic vieții, nu adaugă sens, împlinire de sine, auto-actualizare, nu adaugă nici măcar ceea ce rețelele promit să facă și anume socializare.
Utilizând rețelele de socializare ceea ce fac de fapt este să ”acopăr timpul de sine, timpul menit să conducă la descoperirea sau regăsirea de sine: când mă las „răpit” de virtualitate, când subiectul care sunt devine obiectul conştiinţei impersonale care este rețeaua, atunci „iau timp” de la mine, „îmi iau din timpul meu”, din timpul care mi s-a dăruit, din timpul la care am primit acces pentru a căuta sensul ființei mele.”
Mă întreb după ce am citit cartea este în ce măsură ar trebui să acord timp și eului meu virtual? Când identitatea virtuală ajunge să conteze sau să cântărească mai mult decât cea reală? Cât de multă scindare produce în interiorul meu diferența dintre eul real și eul virtual?
Recomand cartea tuturor celor care vor să înțeleagă subiectul în profunzime și să descopere o perspectivă nouă asupra rețelelor de socializare. Ce mi-a plăcut în mod deosebit este că Mihnea Măruță reușește să îmbine fragmente destul de dificile de filosofie cu exemple concrete din viața reală, din filme, din povesti, și a reușit să mă facă sa înțeleg ce legătură are Aristotel cu profilul meu de Facebook, să îl înțeleg mai bine pe Heidegger, Husserl, Platon și mulți alții. Un alt lucru pe care l-am apreciat foarte mult este tonul neutru din punct de vedere moral al lucrării.