Înainte să fie încadrat și definit în termeni psihologici și medicali, narcisismul făcea parte din condiția umană, în care individul își concentra atenția exclusiv asupra reflexiei propriului sine în lume, în care atenția primită de la ceilalți devine doar o metodă de validare a propriei idei despre sine; ceea ce contează este atenția pe care individul și-o acordă sieși. În esență, fiecare își hrănește propria narațiune despre sine ignorând lumea înconjurătoare, minunățiile sau absurditățile ei, focalizându-se doar pe propriul sine— deseori fragmentat, nediferențiat, nefinalizat.
Înainte să fie la modă ideea de narcisism romanii aveau conceptul de superbia, iar grecii de hubris sau hybris. Altfel, putem să îi spunem vanitate, mândrie, trufie, egolatrie, aroganță, îngâmfare, înfumurare. Fiecare cu nuanța lui mai apropiată sau depărtată de narcisism.
Cuvântul latin pentru mândrie, „superbia”, derivă din prefixul „super-„, însemnând „deasupra” sau „peste”, și rădăcina „-bia”, legată de „ființă” sau „stare”. Superbia implică așadar ideea de a se plasa deasupra altora, evidențiind conflictul dintre sine și ceilalți, dintre aspirațiile individuale și limitările sociale.
În tradiția greacă, termenul asociat narcisismului este „hubris”, care se referă la mândria excesivă, aroganța sau încrederea nemăsurată în sine, determinând individul să acționeze împotriva ordinii divine sau morale stabilite. Acest comportament sfidează limitele impuse oamenilor de zei și conduce adesea la pedeapsă divină sau la căderea personală, reflectând absurditatea încercării de a transcende condiția umană prin negarea limitelor sale inerente.
Mitul lui Narcis ne vorbește despre inevitabilitatea și pericolul întâlnirii cu sinele. Mama sa, Liriope, îl întreabă pe profetul Tiresias despre soarta fiului ei și dacă acesta va avea o viață îndelungată. Profetul îi răspunde enigmatic: „De nu se va vedea pe sine însuși.”
Aici se ascunde un avertisment care transcende planul fizic și ne previne asupra mirajului sinelui. Propriul sine este un abis în care ne putem pierde, o lume interioară din care trebuie să avem forța de a ieși și în care să ne întoarcem fără a ne ramâne captivi. Vrem să ne cunoaștem, să ne intalnim pe noi înșine, dar ajungem să nu mai putem pleca din acel loc. Sinele propriu devine un drog și a ne vedea pe noi devine adictia. „Narcis nu este un dependent care își ia doza din cand in cand, ci el devine doza, se confundă cu drogul.” (Mihnea Măruță – Identitatea virtuală). Nu există dezintoxicare pentru un drog pe care îl emană propria minte. De la narcisism la solipsism nu mai e decat un pas.
„Întins pe pământ, își contemplă ochii ca stelele, părul demn de Bacchus și Apollo, genele tinerești, gâtul de fildeș, gura frumoasă și rumeneala feței amestecată cu albul zăpezii; admiră toate cele care îl fac demn de admirație. Nesocotitul, se dorește pe sine însuși. El este cel care iubește și cel care este iubit, și când dorește este dorit, și deopotrivă se înflăcărează și se mistuie.” (Metamorfoze – Ovidiu)
Acest „Nesocotitul, se dorește pe sine însuși” mi-a atras atenția, deoarece subliniază absurdul condiției umane atunci când individul își ignoră existența în lume și relația cu ceilalți, concentrându-se doar asupra sa. A fi nesocotit, în acest context, înseamnă a refuza autenticitatea relațiilor umane și a se închide într-un sine care nu interacționează cu exteriorul, care nu se angajează în nimic dincolo de propria existență solipsistă. Narcis, care consideră că a găsit perfecțiunea în propriul sine, refuză orice nu este propria-i perfecțiune, spunandu-i nimfei care îl iubește „Nu mă îmbrăţişa, mai bine să mor decât să mă las ţie„. Este important să de dorim pe noi în timp ce nu ne dorim doar pe noi.
Multe mituri antice se învârt în jurul fatalității, unde protagonistul este prizonierul unui destin implacabil, profeția se împlinește în cazul lui Narcis. Cred că este un avertisment aici, o atenționare cu privire la rigiditate, la pericolul la care ne expunem atunci când devenim prizonierii unei singure idei, al unui singur plan al existenței. Există viață și dincolo de noi, dacă ridicăm ochii din “oglindă”.
Condiția noastră primară ar fi cea a narcisismului, și în acest sens și psihanaliza privește prima perioadă a vieții ca fiind una în care narcisismul este privit ca un mecanism normal de funcționare al bebelușului. Cu toate astea, este un mecanism care trebuie depășit pentru a ajunge la libertate. Seneca ne spune că “Servitutea față de sine însuși este cea mai gravă dintre toate servituțile posibile și este o servitute asiduă, permanentă și este ineluctabilă, nu în sensul că nu o putem depăși, ci pentru că mereu plecăm de la ea.” și că a fi liberi înseamnă a fugi de servitute. În acest sens, a fi liberi înseamnă a depăși propriile obsesii, frici, temeri și chiar succese sau realizări.
Narcisismul, în perspectivă contemporană, poate fi descris ca fiind forma primară a unei camere de ecou ”Camerele de ecou ale minților noastre nu ne spun mai mult decât cum ne vedem pe noi înșine sau cum ne imaginăm că apărem în fața altora. Și cine dintre noi nu visează uneori la gândurile plăcute pe care alții le-ar putea avea despre noi și la cântecele de laudă pe care le-ar putea și, cu siguranță, ar trebui să le cânte despre noi? Putem ușor să formulăm cuvintele potrivite pentru oricine înclinat să ne admire.
Pe de altă parte, este extrem de dificil și destul de dureros—două obstacole interconectate—să ne concentrăm asupra defectelor, imperfecțiunilor sau chiar a slăbiciunilor pe care le avem și care ar putea, realist vorbind, să ocupe un loc important în conversațiile altora.” (Simon Blackburn – Mirror, Mirror- THE USES AND ABUSES OF SELF-LOVE) Trăim, din punctul de vedere al lui Blackburn și al altora, într-o societate care încurajează exprimarea narcisică și validează comportamentele care ne fac să avem o imagine bună în mintea celorlalți, în detrimentul unei vieți morale sau autentice.
Nu cred că este întâmplătoare nici asocierea pe care Blackburn o face între narcisism și camerele de ecou, Echo fiind o nimfă îndrăgostită de Narcis, dar pe care acesta o respinge pentru că nu este el însuși. Într-un fel, ceea ce ajungem să auzim și sp iubim sunt doar ecourile propriei noastre minți.
Narcis nu devine niciodată liber de sine, chiar și după moarte Ovidiu îl condamnă la o existență eternă în care este prizonierul propriei imagini: „Chiar după ce a fost primit în locuințele infernului, el se privea în apele Styxului.” În acest fel Narcis nu scapă de obsesia de sine nici după moarte.
Totuși, la final, din existența efemeră a lui Narcis, printr-o metamorfoză, rămâne o „floare galbenă învelită în multe foi albe”. Iubirea de sine a lui Narcis se transformă în frumusețe, sugerând că din introspecție și confruntarea cu sinele poate izvorî sens sau poate o estetică a existenței.
Cred că mitul vrea să ne învețe ceva despre cum să trăim în această lume și cum să murim, însă este suficient de generos încât să ne lase pe noi să tragem concluziile.