Perfecționismul este un viciu. Nu în sensul unei slăbiciuni de caracter oarecare, ci în sensul strict al termenului: o exagerare a unei nevoi legitime, nevoia de a face lucrurile bine dusă până în punctul în care ajunge să ne pervertească. Diferența față de alte vicii este că acesta e încurajat și validat social. Nimeni nu te aplaudă pentru lene, dar aproape toată lumea te aplaudă pentru perfecționism.
O relație de ambivalență
Ca multe alte suferințe cu care ne confruntăm, și perfecționismul are cu noi o relație ambivalentă. Cea mai mare parte a timpului ne provoacă disconfort și epuizare, dar atunci când ceva iese exact cum trebuie, bucuria e pe măsură, suficient de mare cât să uităm tot ce ne-a costat până acolo. E o dinamică pe care o recunoaștem din altă parte: destul de aproape de tiparul unei relații abuzive, în care rareori chinul e suficient să ne facă să plecăm, pentru că e urmat mereu de o recompensă care ne ține pe loc.
Fie că îi spunem perfecționism, standarde nerealiste sau frică de eșec, ajungem să descriem aceleași comportamente: evitarea lucrurilor pe care nu suntem siguri că le putem face perfect, adică a majorității lucrurilor, amânarea constantă a sarcinilor care ne-ar putea afecta încrederea în sine, refuzul de a cere ajutorul de care avem nevoie, timpul pierdut verificând și reverificând chiar și cele mai banale activități, autocritica fără sfârșit atunci când greșim și, dincolo de toate acestea, o dificultate reală de a ne accepta și de a avea compasiune față de noi înșine.
Perfecționism versus nevoia de a performa
Documentându-mă pe această temă, am găsit o distincție utilă între perfecționism și ceea ce aș numi nevoia de a performa, diferită de perfecționism prin faptul că a performa poate însemna deopotrivă a obține rezultate foarte bune, dar și, pur și simplu, a acționa.
Diferența dintre cele două nu ține de intensitatea nevoii, ci de sursa ei, și se poate urmări pe patru axe.
Sursa motivației. Perfecționismul este alimentat de validarea socială — de dorința de a obține laudele celorlalți. Performanța este alimentată de dorința de dezvoltare. O mențiune importantă aici: lauda pe care o caută perfecționistul nu vine neapărat de la cei din jurul său acum. Uneori vine de la oameni care nu mai sunt de mult în viața lui, dar de la care ar fi avut nevoie, la momentul potrivit, de o vorbă bună sau de un semn că sunt mândri de el.
Crezul de bază. Perfecționismul se sprijină pe convingerea că dacă voi fi perfect, voi fi demn de a fi iubit și admirat. Nevoia de a performa se sprijină pe convingerea inversă: că sunt deja demn de a fi iubit și admirat, iar realizările mele nu mă definesc.
Relația cu greșeala. Cine funcționează după tiparul perfecționist ajunge să vadă propriile greșeli și eșecuri ca defecte personale. La polul opus, greșelile rămân greșeli — unele reparabile, altele pur și simplu de acceptat. E diferența dintre „sunt prost” și „am făcut o prostie”, dintre „sunt greșit” și „am făcut o greșeală”.
Relația cu frica. Perfecționismul are la bază frica — de eșec, de respingere, de rușine. Nevoia de a performa are la bază curajul de a explora și de a învăța lucruri noi. Cel mai mare câștig posibil vine, cred, din acceptarea stării de „a te simți prost” — dacă reușim să o acceptăm fără să ne blocheze în a învăța, atunci practic nu mai există limită.
Relația cu critica. Pentru cineva cu tipar perfecționist, critica este o catastrofă care îi pune imediat în funcțiune toate mecanismele de apărare. Pentru cineva orientat spre performanță, critica rămâne doar critică, informație de folosit. Nu-mi place sintagma „critică constructivă”, dar aș numi-o, poate, critică-resursă.
Ce ajută, în loc de perfecționism
Ce am observat, de-a lungul timpului, că funcționează ca alternativă la perfecționism este o combinație între ceea ce psihologia numește deschidere către experiențe noi și o etică a responsabilității, adică decizia de a pune anumite activități în categoria „non-negociabile” și de a începe, pur și simplu, să le fac.
Dacă am o sarcină de dus la capăt, evident că mi-ar plăcea să iasă perfect. Dar lucrul cel mai important este să mă apuc de ea. Abia după ce am început încerc să o aduc la nivelul de calitate pe care mi-l doresc, și, în acel moment, calitatea a încetat deja să mai fie preocuparea mea principală.