Am început să citesc In Praise of Risk, cartea lui Anne Dufourmantelle, și m-am oprit la capitolul despre anxietate și vidul interior ca forme ale foamei spirituale. După câteva pagini am simțit nevoia să las cartea din mână și să-mi notez ce mi s-a părut important. Împărtășesc aici o parte dintre acele însemnări.
Dufourmantelle descrie anxietatea ca pe o perdea de fum:
„o perdea de fum care scutește conștiința de obligația de a lumina lucrurile despre care nu vrea să știe nimic. Anxietatea este ca un strat de zăpadă depus pe un teren care a fost distrus: totul pare în regulă la prima vedere — alb, intact, ireal. Abia când zăpada se topește putem vedea cum arată terenul. Anxietatea, ca zăpada, nu lasă nimic să se vadă; face ca totul să fie învăluit sub anestezia frigului.”
Privită astfel, întrebarea fundamentală nu mai este de ce sunt anxios? sau de unde vine anxietatea mea?, ci mai degrabă: ce anume îmi ascunde anxietatea de mine însumi?
Cum este trăită anxietatea?
„Anxietatea este ca o luptă corp la corp cu ceva complet imaterial. Câmpul de luptă este psihic, dar lupta este în principal fizică. Extinde timpul vieții individului în timp ce îl conduce ușor către moarte.”
Fiecare frază are o greutate aparte. În anxietate — care nu e o simplă frică — nu putem defini obiectul și nici nu îl putem înfrunta; consecințele sunt somatice; iar siguranța pe care omul anxios o caută face ca viața să lipsească din propria viață.
Anne Dufourmantelle se raportează la anxietate dintr-o perspectivă filosofică, pe filiera lui Kierkegaard:
„Anxietatea ne amintește că a fi în viață nu vine fără un cost. Prețul este exorbitant, dincolo de orice posibilitate de a-l plăti.”
Tot ea spune că „suntem anxioși din cauza lipsurilor: lipsa de iubire, de blândețe, de recunoaștere, de bani, de un copil, de plăcere sau toate la un loc, într-un amestec chinuitor”. Felul în care privește anxietatea m-a dus cu gândul la ceea ce numim deprivare emoțională.
În urma deprivării emoționale rămâne o durere surdă și tot felul de simptome ori de nemulțumiri față de realitate sau față de noi înșine.
„Singurul martor al durerii este copilul care am fost cândva. Un copil care cere compensații însutite, mereu pentru același motiv, în același loc, devenind tiranul adultului, torturându-l zi de zi.”
Faptul că acel copil devine „tiranul adultului” se vede cel mai bine în inflexibilitățile noastre, în tiparele de care ne desprindem greu și pe care le repetăm în speranța unei remedieri — sau măcar a cuiva care să vadă suferința și să o onoreze cumva.
„Cum să-i spui copilului (interior) că nu va primi niciodată ceea ce-și dorește — reparații, compensații, lucrul care îi lipsește —, nu pe de-a-ntregul, poate deloc? Casei bântuite care suntem nu trebuie să îi pretindem că nu s-a întâmplat nimic acolo, că nu sunt gropi comune în apropiere, că un secret nu a fost sigilat între pereți. Poate copilul dinăuntru să accepte asta? Cum să nu renunțe, ci mai degrabă să îl ajutăm să fie recunoscător pentru ceea ce este?”
Este un proces delicat: să recunoaștem durerea și, în același timp, să acceptăm că lucrurile nu se mai pot schimba, că poate nimeni nu își va cere scuze, nu va recunoaște că a greșit și nu va oferi îndreptare. Uneori acest doliu este necesar; fără el nu putem merge mai departe.
De aici, gândul care mi-a rămas cel mai mult:
„Derrida spune că melancolia este așadar necesară. Este nevoie să facem provizii de melancolie, să acceptăm incurabilul și probabil să îl primim ca pe un vid de neumplut, ca pe o suferință ce nu poate fi alinată.
Să confrunți posibilitatea pierderii radicale înseamnă să-ți schimbi poziția subiectivă; nu este același lucru cu a rămâne puternic sau cu a renunța.
Atât vidul interior, cât și anxietatea sunt forme de foame spirituală. Experiența lor nu ne va scuti de negativitatea și de morbiditatea lor, dar ele pot deveni un vector de putere cunoscut sub numele de Libertate.”
Citatele sunt în traducerea mea, din ediția engleză a cărții.